Bâlciul deşertăciunilor

Bâlciul deşertăciunilor

Intrau pe acea poartă mare şi largă, de fier, ca în viaţă, spre necunoscutul care îi aştepta, un pic incitaţi, un pic derutaţi.
Priviră la clovnul acela înspăimântător de amuzant şi amuzant de înspăimântător care striga cuvinte de bunvenit în acel paradis înlănţuit.
„Bine aţi venit în această facilitate de distracţie, incitantă, intersantă şi palpitantă.. Bine aţi venit la Bâlciul deşertăciunilor, locul în care jucaţi şi câştigaţi. Locul în care vi se cere doar implicare totală, trăire totală a emoţiilor, a sentimentelor, a gândurilor şi viselor pe care personalul nostru vi le-a pregătit cu atâta dedicare.”
Îşi mutară privirile către gardurile înalte care plecau dinspre porţile semeţe către orizonturi nebănuite, probabil înconjurând complet facilitatea de distracţie numită „Bălciul deşertăciunilor” sau, simplu, „Bâlciul”.

Priviră cu neîncredere şi încântare siluetele înalte din turnurile care se întindeau de-alungul gardurilor şi, răzleţ, în interiorul bâlciului. Siluete de clovni, înarmate cu trompete răpăitoare, cu aşchii pocnitoare sau cu tunuri de confetti aurite şi aiurite.
Aveau de ales între atâtea şi atâtea posibile distracţii. Oferta era imensă şi intensă. Aproape era dificil pentru un om normal, sau aproape normal, să aleagă ceva care să fie sau să pară mai incitant decât altceva. Toate necunoscute, toate familiare într-un fel total ciudat, unele mai interesante, altele delirant de distractive, unele cu un grad de risc mic, altele extrem de periculoase, în funcţie de dorinţele şi de temerile fiecăruia.
Într-un fel total inoportun, bâlciul era extrem de general, adresându-se tuturor dar, în acelaşi timp, extrem de particular, pentru fiecare individ găsindu-se cel puţin câteva opţiuni care să îi trezească interesul. Unora le plăceau doar câteva, altora le venea greu să creadă că sunt atâtea dintre care să aleagă şi totuşi le-ar fi ales pe toate, în acelaşi timp, dacă se poate.

Alexandru îşi alese călătoria prin acel Mountain Russe absolut nebun, care se întindea probabil de-a lungul întregii facilităţi de distracţie „Bâlciul deşertăciunilor” cu atâtea şi atâtea twisturi şi încolăciri, suişuri şi coborâri, ridicări către cer şi căderi spre abis. Pentru Alex, suna palpitant, părea palpitant, era palpitant doar gândul că va începe acea călătorie minunată.
Se îmbarcară câte unul, câte unul, în maşinuţe care imitau modele reale: aici un ferrari, dincolo un lamborghini sau un aston martin, urmate de volvo diferite modele, hyundaiuri strălucitoare şi subaruri cu motoarele ambalate la maxim, renaulturi şi chryslere vopsite în culori ţipătoare, peugeoturi, toyote, mercedesuri şi forduri cuminţi, caddillacuri şi bentleyuri şi rolls rollsuri opulente, precum şi multe altele mai mult ori mai puţin cunoscute.
Se bucură ca un copil când îi veni rândul să se urce şi constată că maşina care îi revenise era un ferrari 4×4 albastru cu roşu. „Când am fost ultima oară copil?” îi veni un gând pe care îl simţea al lui şi totuşi străin. Ca şi cum cineva îi punea, cu mâna, în minte, un gând care era, devenise sau fusese odată al lui.
Drumul începu lin, dar se transformă iute într-o urcare abruptă. Nu-l speria, ci era ca într-un film pe care îl vedea cu ochii minţii. Urca şi cobora în ţipetele pline de încântare ori, după caz, de groază, ale celorlaţi participanţi şi, probabil, ale lui. Mai întâi urcă foarte abrupt, pentru ca mai apoi să coboare o pantă, destul de înclinată ca să se teamă că ar putea să cadă în hău. Maşinuţele rulau una după alta, una în spatele celeilalte, legate prin legături invizibile, probabil, montate chiar pe şinele pe care rulau. Vedea ceea ce se întâmplă într-un fel ciudat, ca şi cum ochii săi erau o cameră de filmat care vedea din când în când ce se întâmplă cu câteva sau câteva zeci de maşinuţe în faţa lui pentru ca apoi, brusc, să revină la nivelul prorpiului său cap. Dintr-o dată urcară un perete aproape vertical. Nu, nu aproape, chiar vertical, cu o porţiune care chiar se dădea doar un pic peste cap, înainte de a ajunge la culme şi a începe o coborâre ameţitoare, şi aceasta aproape verticală. Apoi urcă din nou şi, în faţă se căsca o porţiune fără şină. Toate maşinuţele săreau una după alta şi, una după alta sau depăşindu-se una pe alta, săreau peste hău şi se aşezau în şir indian, în noua configuraţie, pe cealaltă parte a prăpastiei care se căsca în traseu. Îi veniră în minte, dintr-o dată imaginile afişelor de la îmbarcare. Explicau în imagini cum se folosesc nişte manete. Constată că, aşa cum arătau afişele, avea două pedale la picioare, pedale pe care ar fi trebuit să le învârtă ca să prindă viteză. Mai văzu alte două manete în dreptul mâinilor, de o parte şi de alta a maşinii. Până acolo fusese împins de celelalte maşini şi prinsese viteză o dată cu ele. Acum, fiecare era pe cont propriu, cel puţin până când ajungeau pe partea cealaltă. Începu să tragă şi să împingă de manete ca un nebun ca să prindă suficientă viteză să sară peste ce avea de sărit. Era prea târziu. Maşinuţa lui nu reuşi să ajungă pe partea cealaltă, iar maşinuţa lui, cu tot cu el în ea, se prăbuşi în acel spaţiu mic dintre cele două fragmente ale traseului. Nu se simţea speriat, doar un pic intrigat că nu i se precizase clar ce trebuie să facă ca să fie în siguranţă, iar când ajunse aproape de sol, din cele patru roţi se deschiseră nişte perne de aer care îi asigurară o aterizare relativ lină. Se simţi uşurat, până când, uitându-se în sus, observă alte maşini căzând deasupra lui. Se grăbi să iasă şi se îndepărtă de ceea ce era, deja, fosta lui maşinuţă de curse pe traseul Mountain Roussului delirant al bâlciului. Următoarele două maşini care căzuseră, se izbiră violent una de alta, iar cea de a patra (după a lui şi celelate două) ateriză cu o izbitură peste mormanul de fiare şi trupuri contorsionate învelite în roşul aprins al vopselurilor şi altor elemente aflate la faţa locului.
Alex răsuflă uşurat: era bine, era întreg. „Urmează o nouă aventură” auzi în propria minte glasul clovnului şi se îndepărtă de locul distracţiei trecute în căutarea uneia noi.

Hossu se gândea: „Ce mi-a trebuit mie să aleg tocmai asta?”. În timp ce se târa pe burtă prin tunelurile cilindrice şi înguste în care nu încăpea mai mult de o persoană pe segment. Nu era claustrofob, dar o senzaţie de jenă tot simţea. El deschidea drumul şi parcă tunelul se îngusta tot mai mult. „Ăştia or vrea să ne omoare aici. Mai bine plăteam la ieşire, nu la intrare, aşa ne asiguram că au tot interesul să ne scoată vii de aici!” gândea în timp ce înainta tot mai greu. Îşi închipui ce ar însemna să înceapă să meargă înapoi. Să le spună celor din urma lui că tunelul se închide. Bine nu se închide total, dar diametrul devine din ce în ce mai mic, poate un copil mic, de doi sau trei ani să poată se se strecoare pe acolo. Şi-i închipui intrând în panică, încercând toţi să se dea înapoi, încălecându-se unul pe altul, lovindu-se cu bocancii în capete. Oameni leşinând, blocându-i pe toţi sau aproape pe toţi în acel tunel, la fel de îngust ca la început, dar devenit mult mai strâmt datorită panicii. Hotărâ să meargă înainte şi se chinui să îşi scoată portofelul din buzunar. Avea impresia că dacă devine mai subţire, rearanjându-şi lucrurile din buzunare, va putea totuşi să treacă. Dar, iată-l, blocat. Nu se mai putea înainta. Chiar nu se mai putea înainta. Drumul se îngusta brusc în formă de con. „Poate am greşit drumul. Poate ar fi trebuit să o iau spre jos şi dreapta, pe celălat tunel.” Într-adevăr acela apărea mai larg decât cel pe care intrase, dar i se păruse mai logic să meargă în stânga şi spre sus, decât să meargă în dreapta şi spre jos. Auzi un vuiet groaznic, oamenii care ţipau în spatele lui, şi simţi căldura dogoritoare cum urca spre el. Simţi, după clipe de groază ale celor din spatele lui, cum începe să ardă efectiv, de la picioare spre cap. Durerea era cumplită şi era conştient că arde de viu, dar când focul ajunse la cap, totul se lumină brusc, iar pacea se instală în mintea lui mistuită de foc.

Ştefan alese să se urce în balon. Dintotdeauna visase să zboare şi dintotdeauna îi fusese frică că s-ar putea pierde în înaltul cerului, făra posibilitatea de a îşi controla zborul. Dar acum, având această ocazie, poate unică, decisese, se convinsese pe sine, că nu are decât de câştigat dacă alege ceea ce îi place mai mult, chiar dacă asta, sau mai ales dacă asta, înseamnă să-şi învingă cea mai mare frică din viaţa lui.
Priveliştea era uimitoare. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos. Oamenii şi Mountain Roussul alergând prin tot bâlciul, şi celelalte distracţii, toate celelalte distracţii, una şi una, şi fiecare în parte. Animalele şi spaţiile verzi. Albastrul apelor cristaline, râuri şi lacuri şi mări. Iar acel munte, cu un crater în mijloc care se vedea din ce în ce mai bine de la înălţimea care creştea şi creştea, era năucitor şi emoţionant de spendid. Dintr-o dată vulcanul aruncă în aer, mult în sus, spre cer, flăcări şi lavă şi cenuşă. Văzu ventilatoarele imense de la baza muntelui şi îşi dădu seama că acelea împingeau, prin munte şi îi curăţau tunelurile de ceea ce se acumulase în timp.
Simţi că pierde controlul, că balonul urcă prea sus, iar el nu este deloc pregătit să îl controloze ca să se poată îndrepta, la un moment dat, când va dori, înapoi către pâmânt, către bâlciul de unde plecase, către viaţa sa. Dar spectacolul vulcanului era mult prea fascinant, iar el decise pe loc să lase la o parte orice frică şi să se lase în voia sorţii, oriunde l-ar duce vântul, alizeul, şi să se bucure, pur şi simplu, să se bucure de experienţă.


·